Loading. Please wait...

Categories

Tags

O intamplare neprevazuta

Da, acesta trebuia sa fie doar un blog despre fotografie, dar viata nu imi ofera doar ceea ce imi doresc, viata imi ofera ceea ce Dumnezeu imi trimite…

 

Ca sa incep cu inceputul…mirecuri dimineata…totul parea in normal, ajung la munca, ma vad cu colegii si totul incepe sa se miste: clienti au inceput sa vina, sa sune, dar dintr-o data simt o ameteala si simt ca imi vine sa vomit…incerc sa ajung la toaleta si chiar reusesc, ma spal cu apa rece sperand ca acest cosmar care ma cuprins va trece….dar…nimic…ce sa ma fac…nu imi pot tine echilibru…ce sa fac?! ce sa ma fac?! ma dispera.. tocmai pe mine…aceasta intrebare am repetat-o din prima clipa si o mai repet si acum la o saptamana dupa acest eveniment, dar sa continui povestea.

Reusesc ca prin minune sa ajung la birou, incerc sa vorbesc cu cineva, siĀ aproape ca reusesc…dar dupa numai cateva secunde se termina totul.. imi este rau, ma ajuta doi colegi sa merg in birou la Mihai si sa ma intind pe canapea, unde de altminterea am zacut pana spre sfarsitul programului. In tot acest timp am ascultat toate parerile medicale posibile si imposibile, am baut toate pastilele de stomac care se puteau bea, mi-am spus toate descantecele pe care le stiam si pe care nu le stiam, dar mai ales am dormit… si nimic, nu mi-a trecut cu nimic, ameteala si varsaturile au continuat si pe drum spre casa, a…spre casa am plecat cu un client care s-a abatut din drum si m-a “livrat” in Popesti.

Dar se apropia seara si situatia mea era aceeasi ca in primele clipe.. totul se invartea, drumul spre baie mi se parea un calvar, un drum fara sfarsit, amanam de fiecare data acest drum ca sa nu mai simt senzatia de ameteala, de greata, de rau care imi cuprinsese tot organismul. Asa ca luam hotararea sa sunam la salvare si dupa nici 50 de minute apare si salvarea, patru persoane dau navala in spatiul meu vital si incep investigatiile, parca ma simt deja mai bine, adevarul este ca atunci cand cineva iti da atentie sau incearca sa faca ceva pentru tine te simti mai bine, deci, ma simt mai bine…dar ei sunt ingrijorati, testele ies se pare foarte prost sau cu o nota de confuzie pentru ca nu pot elucida cauza si nu imi pot pune un diagnostic. Ca sa fac o paranteza cred ca nici acum nu am un diagnostic :). Asa ca plecam toti cinci spre spitalul Sf Ioan, am coborat scarile mai repede decat toti insotitorii mei, dar la ce imi foloseste asta pentru ca ameteala este la mine si nu la ei. Reusim cu greu sa iesim de pe strada Echinoctiului si pornim in tromba spre spital…imi trec mi si mi de ganduri prin cap unele albe, altele negre, poate ca si nebunii, cert ca de la unele imi venea sa rad, dar nu se face….imi amintesc de un prieten care posta pe facebook: “sunt in salvare in drum spre spital”, as vrea sa zambesc…dar “nu se face”.

Ajungem la spital…

Aici incep investigatiile, de tot felul de la sange, urina…sunt monitorizat de aparate, insa nimic, nici o ameliorare, “nici o remediere a situatiei” sa zic asa. Eu monitorizez doar minutarul ceasului si speranta de a primi o pastila care sa ma faca bine, un fel de algocalmin care sa iti ia durerea cu mana, dar totul este in zadar… toate rugile, toate sperantele mele sunt in zadar…Mi se face ecograf, tomograf, mi se injecteaza doua doze de perfuzii cu tot felul de substante care sa imi ia starea de rau, dar nimic, chiar la un momentdat ii spun unui asistent ca imi vine sa vomit, acesta imi raspunde ca nu am cum sa vomit pentru ca mi-a injectat ceva ca sa nu se intample asta…ce stie el mai bine ca mine, asa ca dupa nici doua secunde vomit pe jos, el se uita lung la mine, dar asta este, eu i-am spus, l-am prevenit…imi este rau, abia reusesc sa ajung la toaleta, bine mai greu imi este sa ma intorc.

Fac tot felul de scenarii, unele mai apocaliptice ca altele, unele mai sumbre, altele in care primesc pastila mult asteptata si in care plec acasa pe jos si bine sanatos šŸ™‚ doar ca nici un scenariu nu se transforma in realitate, totul ramane la stadiul de proiect totul este doar in mintea mea “bolnava”.

Si uite ca se face ora doua, iar medicul de garda i-a decizia ca nu are ce sa imi mai faca asa ca ma trimite la neurologie, bine…bine, dar neurologia este la un alt spital, asa ca Ā vine o salvare si incepe transbordarea spre spitalul de neurologie din Berceni sau altfel spus Spitalul Nr 9. Ajungem in cel mai scurt timp la spital si dupa cateva minute sunt introdus in “audienta” la doctorul care va veni cu pastila miraculoasa. Ma consulta, se gandeste apoi concluzioneaza: merge-ti maine la ORL si …. si cuvinte fara noima, parca o intrebare daca ma descurc sa ajung singur acasa? Adevarul ca imi era putin mai bine, doar putin, asa ca plec pe picioarele mele spre casa din berceni-aparatorii patriei-dimitrie leonida. Drumul l-am facut pe jos, si am reusit sa ajung cu bine la Dimitrie Leonida, dar aici a inceput calvarul, starea de rau mi s-a accentuat, singura pozitie in care imi era mai bine este cea in care stau intins la orizontala, asa ca de cateva ori ma intind pe asfalt, sa imi revin, vomit…dar parca ma simt mai bine dupa. Fiecare pas mi se pare foarte greu fiecare metru il fac cu mare greutate, dar lupt sa ajung acasa si reusesc…bravo…ma prabusesc in hol, dar am reusit, am ajuns acasa insa fara pastila miraculoasa pe care inca o mai astept chiar si acum la multe zile dupa incident.

A doua zi starea de rau a continuat si am apelat din nou la salvare, de aceasta data a venit, a vazut si a invins….a, nu a plecat adica nimic. Si uite-ma vineri dimineata la Clinica de ORL unde urmez aceeasi procedura ca si la urgenta, adica consulturi, analize… si cu speranta astept diagnosticul, care se lasa din nou asteptat la fel ca si pastila ce sa ma faca bine; ramane pe luni…

Ca si concluzie ce sa spun, am sperante ca ma voi face bine, sunt mult mai bine ca atunci cand a inceput totul, dar mai am destul de mult pana sa revin de acolo de unde am plecat si am pierdut o saptamana din viata, acum sunt in intarziere fantastica cu toate, am pierdut o nunta la care trebuia sa fotografiez..un curs la care trebuia sa fiu duminica, ce sa mai zic sper ca in cateva zile sa ma refac complet sa pot alerga din nou sa pot fotografia din nou.. sa imi pot satisface setea de fotografie….

 

show main info details details Like 3

Share it on your social network:

Or you can just copy and share this url
Related Posts